Romania tara mea

Din ciclul rasul plansul tocmai primit pe e-mail

Andrei PLEŞU

Brancardierul român

Cînd intri într-un spital occidental, intri într-o maşinărie. Iar cînd ieşi, mort sau viu, porţi toate însemnele procedurilor standard prin care ai trecut. Nici o surpriză, nici o aproximaţie, nici un mister.

Cînd intri într-un spital românesc, intri într-o pagină de literatură. Lucrurile se desfăşoară imprevizibil, ezită între moţăială şi perplexitate, între precipitări palpitante şi lentori turceşti, între reguli aspre şi relativism balcanic. Ai parte şi de duioşii materne (capeţi pastiluţe şi păpică, eşti invitat să ridici mînuţele şi să-ţi scoţi pijămăluţa), dar şi de bruftuluială pedagogică sau de plictisite răceli funcţionale.

E aventuros, e omeneşte, e „plin de viaţă“. Precaritatea stimulează imaginaţia. Toţi, medici, infirmiere şi pacienţi, caută soluţii ingenioase pentru probleme care, în mod normal, se rezolvă rutinier. Bunăvoinţa alternează cu exasperarea, organizarea lasă mereu spaţiu de joc pentru manevre arbitrare, ghinioane sau noroace. E aventuros. E provocator. Nu te plictiseşti. Adică e ca şi în afara zidurilor spitalului. Nu eşti în altă lume: eşti acasă!

Şi fiecare se descurcă cum poate. În ultima vreme, am avut parte şi de eficienţa apuseană şi de lirica proză autohtonă. Am amintiri de neşters. De pildă întîlnirea cu un brancardier din cutare spital (local), unde trebuia să fiu cercetat cardiologic.

Cercetarea cu pricina implica, după încheierea ei, mai multe ore de imobilitate. În banalele spitale capitaliste, eşti dus la locul faptei cu patul (pe rotile) din salon şi eşti adus înapoi cu acelaşi pat. La noi, patul din salon e un pat stabil, matrimonial, greu de mutat din loc. Aşa că te duci pe jos şi te întorci pe o targă ambulantă. Problema e că trebuie să ajungi de pe targă în pat fără să te mişti. Problema e şi că targa nu încape în rezerva în care se află patul. E momentul în care intră în scenă brancardierul: un băiat mărunţel şi binevoitor, obligat să rezolve lucrurile prin mijloace proprii.

„Trebuie să vă pun în pat“, mă anunţă, tehnic, amicul. „Şi cum facem?“, întreb eu, oarecum încurcat. „Vă iau în braţe!“ „Matale nu ştii ce spui!“ – zic, surîzînd zburdalnic. „Am peste o sută de kile!“ „Nu-i nimic, sînt obişnuit!“, răspunde bonom preopinentul, aducînd un candid omagiu bunăstării dîmboviţene, cu efectele ei radicale asupra siluetei.

Pînă să fac o listă de argumente descurajante, omul se pune pe treabă. Scoate dintr-o geantă un brîu de piele, o chingă, o cingătoare din cele pe care şi le pun hamalii de mobile şi piane, ca să ridice greutatea mai uşor, fără risc de hernie. Se înhămează rapid, cu mişcări experte şi, pînă să perorez compătimitor, mă ia în braţe, ca pe un prunc hipertrofic, lovit de dambla. Mă pomenesc cu nasul în gîtlejul lui şi văd o mică apocalipsă organică: vene care se dilată, gata să pocnească, şi o parcelă de piele care se învineţeşte ameninţător. Brancardierul e, poate, salvarea mea, dar eu sînt, cu siguranţă, apoplexia lui.. Am ajuns în pat cu o conştiinţă vinovată şi cu un durabil amor frăţesc pentru binefăcătorul meu. Aşa ceva nu poţi trăi într-un „stabilament“ civilizat. Orice contact uman, orice emoţie, orice frison psihanalitic sînt excluse. Şi, în vreme ce spitalul apusean e un loc fără memorie, spitalul nostru strămoşesc e o interminabilă sursă de amintiri, ca aceea pe care tocmai am povestit-o.

Apropo: există şcoli care să formeze brancardieri? Sau trebuie să umplem spitalele cu filozofi reciclaţi, capabili să ia în braţe, prin puterea gîndului, pacienţi de mare tonaj? Dar asta e o problemă de reformă a învăţămîntului, pe care guvernul şi preşedinţia o vor tranşa ferm, dacă nu acum, măcar în mandatul urmator

Domnisoara Clara

E plina de figuri de stil, crize de personalitate, nu mai are tata are 2 mame :) (explic imediat intamplare intamplatoare), nu vorbeste inteligibil decat in germana si e tot la nivel de bebe comparativ cu altii.

Treaba cu crizele stiu ca e la ordinea zilei pe taraba multora. Noi incercam sa evitam, cand apar sa oferim alternative si sa nu cedam si mai ales ff fff important sa nu ne mai enervam. Si momentan reusim.

Domnisoara Clara, independenta sefa cu tematica clara "eu fac totul singura", si-a primit botezul la capitolul "auch..eu chiar sunt mica si mai am nevoie si de parinti" destul de brusc si urat as putea spune si unele urme inca le simtim.

A disparut mai intai brusc tati din peisaj. Asta cand ne-am urcat amandoua in avion si am plecat la Bucuresti. N-a intrebat de el, n-a plans.
Apoi a disparut brusc si mami plecata lelea la Istanbul. Nu a plans, nu a intrebat de mine, s-a descurcat super cu buni desi casa noua etc.
Dar si cand am reaparut ....ta tam!!!!...numai mama mama auzeai prin casa. Cum dispaream un pic cum ma cauta.
Si apoi am ajuns iar in Germania. Ei bine pe tasu' e si acum suparata. La aeroport nu i-a spus nimic, nu s-a bucurat...nix. Apoi si-a dat drumul dar inca nu vrea sa ii spuna "tata".
Se uita la el, intreaba de el printr-un "hmm" si aratat cu degetul si daca e chiar musai sa zica ceva spune "mama".

Plus ca a plans in prima saptamana dupa concediu in fiecare dimineata la gradi. Dar urat de tot ea care nu a varsat o lacrima pana atunci.

Acum si-a revenit dar e evident ca si-a invatat lectia. A inceput sa faca diferenta intre "suntem plecati un pic" (de ex in pivnita sa punem lucruri la uscat) sau "un pic mai mult" .Stie exact cand se face timpul sa o luam de la gradi si incepe sa intrebe de mine. Iar cand suna cineva la usa se ia la cearta cu ceilalti copii ca e mami meine (adica mama mea).

Cu vorbitul e inca ramasa de caruta. Daca spune ceva inteligibil atunci numai in germana desi eu vorbesc cu ea numai romana. La sfatul educatoarelor si pediatrei tati a inceput sa vorbeasca cu ea numai in germana si incet incet mai scoate una alta. Dar comparativ cu alti copii mai are de invatat cum s-ar spune.

Si e obsedata de masini. Daca ar veni cineva la noi care nu ne stie ar jura ca avem baiat. E plina casa de masini pe care le-a ales singura din magazin si de care a fost imposibil sa ne despartim la iesire. Azi de ex si-a ales o masina de politie care tot cheama centrala si anunta ambuteiaj pe A7 ca suntem deja capiati de cap. :) Si animalele sunt in top. Azi a primit Pisicile Aristiocrate...ne uitam la dvd dupa ce se trezeste.

Cam asta despre noi...sper sa apuc sa scriu mai des. Acum ca vine vremea urata si mai stam dupa-amiezile prin casa poate voi gasi drum mai des la calculator.

Unde ramasesem?

Cu asta am inceput ca nu mai stiam cand am scris ultima data pe blog. E he..a trecut ceva apa pe Dunare de atunci.

Intre timp am mai avut un concediu, doar 8 zile dar bune raauuuu de tot.

Adica m-am imbarcat vineri cu copilul in avion directia Bucuresti, am aterizat bine mersi si fara sa fiu cu nervii la pamant ca m-a terorizat copilul, am pasat copilul la buni cu instructiuni de folosire precise, o tona de medicamente si mobilul Elenei pentru cazuri de urgenta si nevoie de pediatru si..... m-am urcat iar in avion.

Dar de data asta cu sor'mea si un bun prieten. Destinatia: Istanbul.
Domnule ce sa spun... fost cel mai cool concediu din viata mea. Adica m-am simtit asa bine si am savurat fiecare secunda cum rar mi s-a intamplat. Vreme de milioane, mancare excelenta, un oras fantastic in plin Ramazan...SUPERB! Deci ce-mi placeau mie turcii...acum ii ador.

N-au fost decat 5 zile, restul de 3 le-am petrecut in Bucuresti unde am reusit sa ajung si eu iar la cinema (dupa o lipsa acuta de 2 ani), sa merg linistita la coafor, sa citesc o carte si sa vad o emisiune la tv pana la capat. In concluzie: macar 5 zile pe an fara sot si copil sunt balsam la suflet. :)

Ajunsa acasa am reluat viata de zi cu zi, plina de alergaturi si fara timp si culmea am reusit sa fac timp si de altceva. M-am dus fara sa mai ezit la curs de pregatire pentru certificare Cambridge engleza ptr afaceri. Sincer nu-mi trebuie certificarea pentru nimic dar e un motiv bun sa ies din casa, sa mai vad si alti oameni si sa mai fac si altceva. E luni de la 20 la 21:30, ajung paralela acasa dar sunt multumita (profu e englez adevarat, clar anti-american, cam sadic de felul lui dar preda superb desi neconformist). Si daca tot am vazut ca a fost loc de o pietricica incerc acum sa fac loc si de a 2-a si anume de un curs de yoga. Tot seara tarziu dar altfel nu merge.

Din octombrie mi se schimba programul la job. Nu se mai pot depasi 38 de ore suplimentare (URA!!!!), pot lucra flexibil de la 7:30 la 19:00 in masura in care sunt si colegii de acord asa ca m-am gandit ca e cazul sa fac si scoala de soferi. :)

Momentan..adica acuma acum...tocmai am pregatit borcanele sa punem diseara o tura de gogonele, conopida si varza rosie la murat. Miam! Clara si tati isi fac somnul de frumusete si uite asa am ajuns si eu pe blog.

Imediat urmeaza detalii despre domnisoara Clara

Sentimentul romanesc al isteriei

text de Mircea Cartarescu - parere personala?! parca l-as fi scris eu :)

Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e
ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o
data cu el.Esti una cu toti ceilalti.

Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa
nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici
De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.

Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele
mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva.
In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult.
Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la
caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa
elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te
contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de
acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te
grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un
balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile.
Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru
fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca
la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara
care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat
mai draguta si mai serviabila cu clientii.

Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i se va sterge
insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o
badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de
lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara
complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si
scarbita, care te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere.
Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de
cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca
nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au
rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social,
calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de
sergentii lor. Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii
recruti si mai abitir.

Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii
isi sunt propriii calai si propriile victime intr-o societate profound
alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala:
tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de
explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul
generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca
suntem fundamental rai.

Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont,
carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si
aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.
Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social.
Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa
sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate.
Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai
moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale
publicului.

Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge
binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele
premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.

Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat
printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga,
scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite
deocamdata.

Buna seara lume

A venit vremea sa mai dau si eu un buna seara lume. Desi tare rau stau cu timpul, in seara asta se pare ca au iesit bine zarurile. Tati e la pescuit, copilul doarme bustean si eu nu am chef sa fac nimic si nici somn n-am.

Au trecut deja 4 zile de cand ne-am intors din concediu. Un concediu minunat dar scurt si dupa care inca tanjim din tot sufletul.

Dar a fost fain, vremea de toate felurile, mancarea buna, oameni primitori si extrem de prietenosi cu copii. Clara s-a comportat tare bine desi am tot urcat pe munte. La tati in carca sau singura pe jos (chiar si 3 km intr-o bucata), a colindat copilul meu padurile Austriei si platourile de la 2000m fara nici o problema. Doar crizele de personalitate nu le-a uitat ba chiar le-a dezvoltat. Acum se arunca direct in fund cand nu-i convine ceva indiferent daca suntem acasa, pe strada sau in magazin. Si normal urla cat o tin puterile. Dar eu sper ca va castiga consecventa noastra si pana la urma o sa priceapa ca asa nu-i merge.

Poze imi e tare greu sa pun. Cu chiu cu vai am ales 70 sa le urc pe webshots sa vada mama copilul. Peisajele n-am apucat sa le uploadez.
Asa ca pentru cine are timp si chef aici o mica colectie de vacanta: http://good-times.webshots.com/album/573517139AbSiNy.

In rest suntem relativ bine si relativ sanatosi. Eu stau mai rau la capitolul asta dar inca sper. Clara inca nu si-a dat drumul la vorbit. Tot mama, tata, apa si inca 3 lulele 3 surcele. Nici vorba de propozitii de 2 sau chiar 3 cuvinte. Saptamana viitoare avem control la specialist. Sa vedem ce o sa ne recomande.

Cam asta despre noi. Ma bag acum la citit si vizionat poze ...sa vedem cat pot recupera.